Cand pleci

de ce nu dispari 
cand te-alung sau te cert,
cand satul sa mai lupt 
sunt dispus sa te pierd?

de ce dimineata
îmi spui "te-am iubit",
cand adio-i mai simplu,
mai usor de rostit?

de ce prin pereti
se-aud zgomote reci,
cand suna alarma
de ce uiti sa mai pleci?

Cei interesati ma gasesc aici:  http://andreihappyday.wordpress.com/ 

Prelegerea îndoielilor


Contractele cu viaţa deja s-au semnat
Curând vei fi un personaj dintr-un roman
O dramă sumbră cu final neaşteptat
Perpetuând uitarea pentru înc-un an.

Dar în absenţa unor dovezi clare
Ader la dragoste fără imbolduri
Iubirea ta-i un semn de întrebare
Răspunsul meu atingere pe şolduri.

Cuvinte fără seamăn am să-ţi spun
Şi-am să-mi dezvălui firea afectivă
O mână îţi voi strecura pe sân
Lăsând iubirea să plutească în derivă.

Uită de traiul cu iz de şaradă
Purificat mi-e trupul după un sărut
Şi întelege, viaţa nu-i o pradă
Deşi poate simţim nevoia de mai mult.

Nu văd în jur decât nesiguranţă
Mă întregesc şi eu în ea, la fel ca toţi
De vei ieşi cândva la suprafaţă
Nu te grăbi să te întorci şi să mă scoţi.

Eternitatea trebuie s-o reparăm,
Şi să pavăm trasee pe parcurs
Să corectăm ce am greşit, să regretăm
Iar întrebarea s-ajungă răspuns.

Cei interesati ma gasesc aici:  http://andreihappyday.wordpress.com/ 

Legendă


iubito, ochii tăi mă plâng
şi îţi inund tot chipul;
un răzvrătit a mia oară
te parcurg pe dedesubtul cărnii,
ca mai apoi pe buze să-ţi devin o urmă

îmi stau chircite pleoapele,
topite de căldura aştrilor;
pomeţii ne cunosc povestea.
mai ştii când îţi spuneam
obrajii tăi vor zugrăvi legende?



Cei interesati ma pot gasi (si) aici:  http://andreihappyday.wordpress.com/ 

Risipa de cuvinte. #3.Mistificata libertate


Printre teze şi-alte dogme, demagogii ne subjugă
Inima nu mai rezistă, sufletul ar vrea să pl
ângă,
Şi e moarte peste toate, doar tu mai mă ţii în viaţă
Mă simt liber în cătuşe, numai gândul îmi îngheaţă.

Prefăcuţii ăştia paşnici, războiţi de sentimente,
Zâmbete ascunse-n pagini, învelite-n pansamente,
Când necinstea şi durerea le vor înnegri privirea,
Cu prudentă şi răbdare vor asasina iubirea.

Lasă filele să strige, şi cuvintele să crape
Şi deşertul să-i înece cu lacrimi în loc de ape.
Să rămână numai fumul şi cenuşa lor în spate
Iar pământul de deasupra să-i absoarbă de păcate.

Câte clipe să mai treacă, să ne întâlnim din nou
Rătăciţi în lumea asta, deţinuţi într-un cavou?
În nisipuri mişcătoare, adunati într-un cuvânt,
Când risipia de iubire va întrece tot ce-i sfânt.

Cei interesati ma pot gasi aici:  http://andreihappyday.wordpress.com/ 


Dezertare din Univers- rândurile (II)

Măsurând circumferinţa infinitului, am ajuns la conturul buzelor unei Afrodite palide, supusă parcă înverşunării timpului de a crea un monstru. Hrănind iluziile cu împliniri periodice, poţi reuşi să echilibrezi cumpăna ta de viaţă. 
De unde nevoia dezertării? În mare parte din lipsa moralităţii cu care suntem trataţi. Când cerul este părtaş la suferinţele noastre, el devine complice şi victimă în acelaşi timp. 
Un om nu-şi poate scrie singur biografia decât cu sânge sau lacrimi. Să simtă filele durerea nefericirii lui, îmbătate de cerneala scursă din suflet. Încovoiate, rândurile vor destăinui cuprinsul tău în slove. Dorinţa de a-ţi scrie testamentul, condus de gândul evadării, trădează posibilitatea de a deveni arhitectul propriei lumi. Neputinţa reprezintă dovada supremă că eşti încă om şi nu-ţi poţi schimba destinul. Adevăratul progres aparţine sufletului; trupul se află într-un continuu declin pierzându-şi frăgezimea. Naivitatea nu-i o lacună specifică prunciei, ci un defect uman. Numită la maturitate neştiinţă, nepricepere ori prostie, prin definiţie naivitatea are un singur sens, ascuns sub mai multe forme.
Ultimul cuvânt pe care l-aş striga lumii înainte să mă desprind de Univers ar fi “trezirea! “. Într-o mare de suflete, Pământul îşi pluteşte nepăsarea. Paşii mei ar trezi mai grabnic pe cei ce-şi dorm somnul de veci decât fiinţele care se zbat în agonie între două tărâmuri. În contrast cu aspiraţiile mele, ei au ales să-şi îngroape amărăciunile într-o lume dospită, în timp ce eu am rămas pustiu de mine, căutând să mă regăsesc printr-o singură cale: eliberându-mă şi contopindu-mă în neant.