Măsurând circumferinţa infinitului, am ajuns la conturul buzelor unei Afrodite palide, supusă parcă înverşunării timpului de a crea un monstru. Hrănind iluziile cu împliniri periodice, poţi reuşi să echilibrezi cumpăna ta de viaţă.
De unde nevoia dezertării? În mare parte din lipsa moralităţii cu care suntem trataţi. Când cerul este părtaş la suferinţele noastre, el devine complice şi victimă în acelaşi timp. Un om nu-şi poate scrie singur biografia decât cu sânge sau lacrimi. Să simtă filele durerea nefericirii lui, îmbătate de cerneala scursă din suflet. Încovoiate, rândurile vor destăinui cuprinsul tău în slove. Dorinţa de a-ţi scrie testamentul, condus de gândul evadării, trădează posibilitatea de a deveni arhitectul propriei lumi. Neputinţa reprezintă dovada supremă că eşti încă om şi nu-ţi poţi schimba destinul. Adevăratul progres aparţine sufletului; trupul se află într-un continuu declin pierzându-şi frăgezimea. Naivitatea nu-i o lacună specifică prunciei, ci un defect uman. Numită la maturitate neştiinţă, nepricepere ori prostie, prin definiţie naivitatea are un singur sens, ascuns sub mai multe forme.
Ultimul cuvânt pe care l-aş striga lumii înainte să mă desprind de Univers ar fi “trezirea! “. Într-o mare de suflete, Pământul îşi pluteşte nepăsarea. Paşii mei ar trezi mai grabnic pe cei ce-şi dorm somnul de veci decât fiinţele care se zbat în agonie între două tărâmuri. În contrast cu aspiraţiile mele, ei au ales să-şi îngroape amărăciunile într-o lume dospită, în timp ce eu am rămas pustiu de mine, căutând să mă regăsesc printr-o singură cale: eliberându-mă şi contopindu-mă în neant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu