Paradis fictiv

Straluciri în priviri, orasul pierdut
Aer proapat si poate… un nou început.
Despartiri, împacari, realitate si vise
Idei si trairi, porniri interzise.

Bucurie, necaz, ganduri fara sfarsit
Intre “a fi” si-”a trai” e un zid infinit
Poate maine sau azi, peste ani, nu poti sti
Vom da timpu-napoi sa mai fim iar copii.

Ochii mamei plangand sau primul sarut
Ingerasi de cristal, sentimente de lut
Fluturasi în stomac, pasiuni risipite
Rochita ei alba si iubiri ne-mplinite.

Rabdare ajunsa la capat de drum
Un cer preaînalt, un pamant plin de fum
Doctori se-mbolnavesc, preoti cad în pacat
Zugravi fara case, viitor blestemat.

Straluciri în priviri, orasul uitat
Sfarsit uneltit si un aer poluat.
Împacari, despartiri, realitate si vis
O lume bolnava… si-un fictiv paradis.



15 comentarii:

  1. „Bucurie, necaz, ganduri fara sfarsit
    Intre “a fi” si-”a trai” e un zid infinit
    Poate maine sau azi, peste ani, nu poti sti
    Vom da timpu-napoi sa mai fim iar copii.”

    îmi amintești de Camus (poate pentru că am profitat prea mult de ceea ce a scris pe ziua de azi) ..el spre deosebire de Starte care afirmă că-și „detestă copilăria și tot ce mai supraviețuiește din ea”, își iubește copilăria al naibii de tare, chiar de a fost umilă,săracă. el spune înainte să moară :că „adevărata viața a fost atunci, în perioada aia a sărăciei pierdute”

    .. astăzi bat câmpii, te citesc...
    și uite am să închei cu un răspuns nu pe măsura poeziei tale și fără rimă.

    mirosea a toamnă
    și a tine

    mirosea a cadavre
    și toți îmi spuneau
    că n-ai să mai vi
    sticla aia nenorocită de vermut
    înceta să apară
    nu mă mai auzea nici dracu
    și eu strigam disperată că vreau
    să te uit
    să mă uit
    să uit
    să uit primul sărut
    prima șoaptă
    prima poezie
    primul dans.

    primul răsărit..
    renașterea membrelor ofilite..
    în brațele tale
    da, e de tot căcatu
    să vreau asta..
    și-n plus nici nu te privește direct
    asta face ca textu meu
    ce pretinde a fi poezie
    să fie amuzant.
    și totuși
    deși nu-ți pasă
    de azi n-am să mai iubesc
    nimic cu obligații
    am să profit
    și n-am să mai dau nimic
    absolut nimic
    în schimb
    nicio arteră
    nici o globulă
    nici ..
    mai știu eu..

    de azi voi trăi
    îl voi uita și pe bacovia
    că prea îmi strică atmosefera
    și mi dă o stare
    d-aia gen:
    „nu m-am mai simțit demult a cuiva”

    și acum
    se presupune că i sfârșitul
    trag cărămizi pe pleoape
    și stau cu mâinile ncrucișate.

    (dar poate fi și provocare
    să mi continui tu
    tâmpenia:)) )

    RăspundețiȘtergere
  2. Note muzicale si asfalt fumegand usor la soare,
    Chitara se aude deasemenea la mare
    Note discriptive si ceata calatoare
    In orasul asta mare toata lumea nu doarme,
    Pe acel perete care este rosu de la atata cantare
    Se vede semnul pacii in duminica mare,
    Iar fara sa se mai asculte muzica tare
    Se bucura omul de linistea din orasele urbane...

    felicitari pentru poem.. se potriveste foarte bine cu vremea mohorata de afara:)

    RăspundețiȘtergere
  3. @Bianca: asa-i ca odata ce ma citesti îti vine sa ratacesti pe niciunde?

    alunecam prin viata
    ca pe niste scari
    îmi pierdusem echilibrul
    dupa un dans pe sarma
    inima pompa vise dupa vise
    le prefacea în drame
    se proiecta în fata mea
    un viitor apocaliptic

    m-am trezit pe un pod
    era vant si ploua
    înclinam indecis
    între abis si suicid
    parea atat de lung
    drumul spre casa
    încat m-am aruncat
    pe fundul lacului
    acolo unde te uitasem

    apa îmi ruginise sufletul
    nu mai aveam nevoie de vermut
    nici de poezii sau dansuri
    ma dizolvam în tine
    în apa marii
    eram putin din toate
    dupa ce vantul toamnei
    îmi daramase caramizile din trup

    la improvizatii nu sunt foarte bun. battle castigat de tine :)

    RăspundețiȘtergere
  4. @Mada: o propunere prea optimista pentru moralul meu.

    ma dor verile trecute
    risipite nopti pierdute
    pe acorduri de chitare
    cu un dor nebun de mare

    ma dor visele avute
    amintirile vandute
    pe-un sarut la malul marii
    ca apoi sa-l dau uitarii

    ma dor juraminte tandre
    raza soarelui ce arde
    înca într-un colt de strada
    pragatita de parada

    RăspundețiȘtergere
  5. eram ceva de genul lui sisif
    m-am trezit storcită
    de-un lemn nenorocit
    mă apăsa
    mă dureau toate
    mai rău decât pe cloșca
    horia
    sau crișan
    nu.. nu muream
    ca un grâu
    oasele totuși nu mă dureau
    (cred că asta era și ideea..
    mi-au scos oasele, -mi zic,
    acum probabil că le vând în piață,
    la tarabe
    de doi lei kilu..)
    ci carnea...
    carnea mi-o vedeam azvârlită
    ici colo

    lemnul se ridică
    lemnul mă apasă
    și iată pedeapsă

    și-n durerea mea
    mi-apăreau frânturi
    din tot ce odată
    însemna viață
    îmi apăreai și tu
    trist
    sub un pod
    pictând
    sau ăsta era hitler..

    tu nu m-ai desenat niciodată
    dragule
    tu nu mi-ai șoptit ceva
    siropos și la fel de prost
    ca un roman de-al sandrei brown
    tu nu ai fost acolo unde trebuia niciodată
    și chipul tău
    acum nu-l pot descifra
    de ce-ai plecat?
    de ce ai aruncat cu viața-n mine
    și ca un nerușinat
    mi-ai întors spatele?
    stau în fața pașilor mei nehotărâți
    și nu mai vreau
    să văd pretutindeni petice din mine
    miroase..
    acum nu mai miroase a toamnă..
    acum miroase a mucegai
    a mortăciune
    și ciorăpel nu-i lângă mine
    ar avea o porție bună..
    preferatele lui au rămas
    urechile.

    (nea, tu poți să scrii cu rimă Andrei, nici nu ai idee cât apreciez asta, eu nu am mai scris poezii .. nu îmi mai ies ca odinioară, acum au devenit tâmpenii, răspunsuri la poeziile altora:) )

    RăspundețiȘtergere
  6. mirosea a fum si a scrum de tigara
    eram ud înghetasem
    ma gandeam la tine la noi
    noi...un tablou care si-a pierdut culoarea
    si nu stiu de ce ma asemeni cu hitler
    poate am ucis mai multe sperante
    decat hitler evrei
    sau poate amandoi am fost
    la fel de tristi si neîntelesi

    n-avem timp de reprosuri
    e viata prea scurta
    pasii mei sovaiesc
    uitand drumul spre tine
    da-mi un semn o scrisoare
    sa stiu ca astepti
    ca n-ai sa-ti vinzi trupul
    si-ai sa ierti toate cele

    nu pot explica de ce am plecat
    poate o afrodita sa-mi fi luat mintile
    poate nu-ti mai vedeam în privire
    aceeasi stralucire din tablou
    acum stiu cat am gresit
    si cate vise care ne apartineau
    am pierdut pe fundul marii
    ori poate au ramas acolo sub pod
    asteptandu-te înca
    nu mai stiu


    (încearca sa scrii poezii ca raspunsuri pentru suflet.el are cea mai multa nevoie de o dezlegare.)

    RăspundețiȘtergere
  7. n-am să-mi vând trupul
    am să donez câte-o bucată din mine
    pe la fiecare
    voi aștepta un bogdaproste
    și-un rânjet
    ei îmi vor da un femur
    pentru colecția
    la care nu am renunțat

    hitler
    ..
    singura chestie-n comun
    e că era nebun

    și-ți place așteptarea nu?
    voiam să pleci
    voiam să și rămâi
    și ai plecat
    aruncându-mă în lumea asta
    plină de suflete
    străine
    urâte și mechine

    RăspundețiȘtergere
  8. rabdarea si amagirea merg mana in mana. nu stiu insa care ajunge prima la capat. totusi, in structura noastra umana cercetam mereu "un bine superior".

    ps: imi place mult cum scrii.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Bianca:

    nu face acte de caritate
    cu trupul pe care
    pana ieri
    îl gustam ca pe un fruct
    din roadele coapte
    îmi desfatam simturile
    papilele gustative
    te cer înapoi

    cauta o harta
    deschide cufarul amintirilor
    stada uitarii nr. 16
    acolo te astept
    de dinainte sa ma fi nascut
    cunosc pasii tai drumul?

    razboiul lui hitler
    nu se compara cu al meu
    eu te astept de o viata
    pe cand Eva lui
    l-a urmat negresit în declin
    pana-n lumea cealalta

    RăspundețiȘtergere
  10. @Kriss: eu cred ca rabdarea ajunge prima la capat, tocmai pentru ca suntem oameni- timpul este îngust pentru noi si nevoile infinite.amagirea îmi pare continua,chiar independenta de rabdarile sau asteptarile pe care le manifestam

    RăspundețiȘtergere
  11. strada uitării
    a fost ștearsă acum
    doi-trei ani
    nu pot spune cu precizie
    când nea palade
    și-a ucis nevasta
    cu brutalitate
    apoi i-a dat foc
    a adormit privind-o
    i-a permis să moară
    era cadoul său de crăciun
    asta-i treaba
    cu strada uitării
    de atunci nimeni nu mai
    calcă pe acolo
    pur și simplu

    ne putem întâlni
    pe strada 82
    lângă spitalul
    cu camere albe
    unde femeile
    se masturbează lângă pian
    și se aud gemete de plăcere
    de la colțu blocului
    lui marian
    ăla de apare la tv
    de 2 ori pe lună
    e dilăr
    mă-sa stă cu ceașca de ceai
    și aplaudă
    asta face de o viață ntreagă
    așa a făcut și cu bărbat-su
    un tebecist.

    să nu mai pomenim de hitler
    mă irită
    numai cât a trebuit să mi bag
    pe gât
    holocaustu mă-sii
    nici asta nu
    te privește direct

    îmi răspunzi greu dragule
    atât de greu încât uneori cred
    că ești riga crypto

    RăspundețiȘtergere
  12. faptul ca mai sunt înca doua bloguri pe care scriu, de care ma ocup si în numele carora trebuie sa las comentarii, uneori inteligente (as vrea eu) îmi ocupa destul de mult timp- si doar în weekend mai gasesc o frimitura de timp

    da am un talent
    în a-mi complica inutil viata
    si daca exista piedici
    pe calea oricarei fericiri
    sau dorinte
    obstacolul acela sunt eu

    draga mea
    vad ca esti la zi
    cu toate stirile si barfele
    din vecini de la colturi
    le stii pe toate
    în schimb de mine
    ai uitat cu desavarsire

    îti voi trimite doar scrisori
    nesigilate deseori
    sa le citeasca înaintea ta
    postasul copiii de la scara doi

    de Craciun planuiam o vizita
    pe strada uitarii
    voiam sa-mi semnez decesul
    sa-ti îndoliez inima
    dar înteleg ca nu mai treci
    niciodata pe-acolo
    vecinii tai ma sperie
    îti amintesti cand îti spuneam
    ce mult detest periferia

    RăspundețiȘtergere
  13. da, stam sub un cer sângeriu
    ce da să ne nghită
    tu, sub lumina palidă a lunii
    speriat
    cu lama cuțitului la gât
    mă implorai să-ți curm suferința..
    mă implorai din priviri..
    nu era nevoie să o spui
    mintea ar fi negat
    trupul voia să putrezească..

    dar, ai avut noroc cu unul
    din vecinii mei ciudați
    (că a dat buzna și a strigat
    că din mă-sa curge cerneală neagră)
    căci aici la mine
    se știe și ale cui urechi
    le-a mâncat pisica ginei
    de dimineață
    se spune totul..
    circulă pe conductă
    iar mâncarea se arunca mai
    întâi la gunoi
    iar apoi se servește
    și se mănâncă
    farfuriile stau peste ochelarii
    cheliosului care
    de fiecare dată se holbează la sânii mei

    vrei să mi spui că ai murit?


    (eh, câte activități:) )

    RăspundețiȘtergere